În contemporaneitate a dispărut ideea că economia mai poate fi un bun public, fiind asumat la nivelul discursului dominant faptul că sistemul economic este rodul competiției capitaliste, iar rolul statului este doar acela de a crea un spațiu favorabil inițiativei private. Mai mult, reprezentarea publică a sectoarelor productive (agricultura, industria, într-o oarecare măsură chiar și serviciile) este absentă în media și în spațiul public mai ales dacă ne raportăm la supraexpunerea imaginilor cu antreprenori curajoși sau cu consumatori fericiți.
În acest context, expoziția din aprozar face un salt istoric prezentând o perioadă în care sectorul productiv era reprezentat mediatic, chiar dacă imaginea muncitorului era confiscată de regim. În ciuda recunoașterii că producția cooperativistă a fost realizată sub imboldul constrângerii partidului unic, păstrarea după 1989 a infrastructurii cooperativiste realizate în jurul marilor orașe și continuarea producției de legume și fructe prin nefragmentarea proprietății prin restituiri ar fi constituit o mai solidă politică economică.
Raporturile dintre cerere și ofertă de pe piețele actuale nu iau adecvat în considerație costurile sociale ale pauperizării rurale ca urmare a dispariției formelor colective de exploatare agricolă ori costurile ecologice derivate din poluarea transportului pe distanțe lungi.
Cele 10 fotografiile expuse pun în valoare arhiva foto în curs de digitalizare de către Miklósi Dénes, cu imagini aparținând ziarelor din județul Cluj din perioada comunistă (Făclia și Igaszag). Originalitatea demersului derivă din recuperarea imaginilor dintr-o perspectivă istorică ce se situează dincolo de limitele discursive ale triumfalismului propagandei comuniste ori de cele ale agresivității anti-comunismului post-comunist.
„Fotografiile de dinainte de 1989 cu muncitori agricoli clujeni, cetățeni și elevi în practică invită, dintr-un unghi ecologist asumat, la câteva chestionări menite să transfere hrana din spațiul pieței corporatiste în sfera unor bunuri comune: de unde ne hrănim? Ce factori audeterminat dispariția IAS-urilor și CAP-urilor și cum puteau fi refuncționalizate? Cine beneficiază de diminuarea producției locale? Prin ce politici publice pot fi relansate piețele regionale și ce interese amenință aceste piețe? În ce măsură produsele bio sau tradiționale sunt mai sănătoase decât cele din comerțul clasic?” – Adi Dohotaru, istoric și curator al expoziției alături de Antal Zoltan, patron al aprozarului.
„Trebuie să existe un minim interes din partea autorităţilor, care să deschidă procesul de luarea deciziei, către societatea civilă. Ţăranii au foarte multe soluţii pentru echilibrarea pieţei. Politicile publice care privesc agricultura şi hrana, trebuie să includă conceptul de “lanţ alimentar scurt”. Achiziţiile pentru sistemul public de catering (exemple: programul pentruşcoli “Cornul şi Laptele”; toate tipurile de cantinele publice, de la spitale, universităţi, case de copii, azile, sociale; programe sociale; rezerve de hrană pentru situaţii de urgenţă etc.), trebuie să includă acest concept de hrană produsă pe un lanţ alimentar scurt. De asemenea, pieţele deţărani, sunt un serviciu public şi trebuie să rămână aşa. În ultimii ani, foarte multe astfel de pieţe au fost privatizate. În Cluj-Napoca, toate pieţele principale de ţărani au fost privatizate iar în centrul sau în proximitatea acestora au fost construite supermarketuri care practică o politică de market agresivă. Aceste contracte trebuie reziliate, iar primăriile trebuie să îşi reia responsabilitatea gestionării lor şi să redeschidă pieţele micilor producători şi să îi protejeze împotriva speculaţiilor. Reţeaua Naţională de Dezvoltare Rurală este un instrument excelent prin care se pot crea aceste politici. Ţăranii asociaţi sau nu, ONG-urile, Grupurile de Acţiune Locală sunt câţiva dintre actorii care pot să contribuie la relansarea pieţelor locale şiregionale” – Ramona Duminicioiu, activist Eco-Ruralis.
„Dacă 70% din maladiile umane provin din intestin înseamnă că munca ţăranului şi a fermierului, deseori dispreţuit de orăşeni, este esenţială pentru fiecare dintre noi. Calitatea produselor pe care aceştia ni le oferă înseamnă sănătate sau boală. Din păcate, în medicina actuală, orientarea curativă este atât de predominantă, încât aspectele profilactice abia se menţionează. Sper ca expoziția de la aprozarul din Mănăştur să fie un pas spre reevaluarea muncii ţăranului şi a fermierului român şi spre schimbarea unor obiceiuri nefericite dobândite de noi, oamenii, în această eră a roboţilor şi a calculatoarelor” – conf. univ. dr. Aurel Maxim,USAMV.
Câteva date din volumul cercetătoarei Katherine Verdery, The Vanishing Hectare:property and value in postsocialist Transylvania (despre „reforma” proprietății gândită mai degrabă pe baza principiului restitutio in integrum decât ca o nouă (re)distribuire):
Verdery se întreabă de ce s-a pus problema restituirii după 50 de ani și nu a distribuirii pământului celor care îl lucrau, mai ales că populația ocupată în agricultură era la sfârșitul anilor 40 de 74% pe când în 1989 ajunsese la 28%? În anii 90 a ajuns la 40% datorită dispariției industriei: „În contrast, în Ungaria și Republica Cehă, agricultura colectivă a adus suficiente beneficii încât sătenii erau mai puțin dornici să o distrugă. În schimb, colectivele au fost transformate fără a fi în prealabil demantelate în noi cooperative ori corporații reținând activele colective”. În fosta RDG fermele de stat nu au fost dezmembrate ci au fost închiriateși integrate într-un mecanism de piață (însă reconversia a fost extrem de subvenționată). În schimb, în România din cauza proceselor de restituire, derulate pe o perioadă îndelungată pentru că se dorea recuperarea exactă a fostului teren, s-a scos terenul agricol din sfera tranzacțiilor de piață. În Ungaria, nu s-au restituit proprietățile vechi, ci s-au dat vouchere care echivalau valoarea terenului înainte de a fi naționalizat, instrumente care permiteau familiilor vechilor proprietari să participe la cumpărarea terenurilor agricole privatizare.
Legea Fondului Funciar 18 / 1991 a provocat 1 milion de procese! Restituirile s-au făcut fără crearea unui cadastru. Până în decembrie 2001, doar 70% dintre titlurile de proprietate au fost acordate. Iar din 6,2 milioane de cereri de pământ aproape 5 milioane au fost acceptate. 82% dintre restituiri erau sub 5 hectare, adică suprafețe puțin plauzibile pentru agricultura comercială, 45% sub un hectar. Gospodăria medie avea 2,2 hectar arabil, 1 hectar maxim de pășune. 43% dintre împroprietăriți trăiau la orașe și dețineau 40% din suprafața agricolă, 57%dintre proprietari aveau peste 65 de ani, aspecte care îngreunau productivitatea agricolă.
Proiectul „De unde ne hrănim?” este realizat în cadrul selecției ”Orașul Vizibil 2014” (www.orasulvizibil.ro). ”Orașul Vizibil. Create to Connect” este un proiect al FundațieiAltArt, susținut de Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca și Uniunea Europeană, Programul Cultura.
Vineri, ora 11, pe str. Izlazului nr 12 (vizavi de fostul complex Big) are loc vernisajul expoziției „De unde ne hrănim?”. La expoziție vor fi prezenți viceprimarul Anna Horvath, conf. USAMV Aurel Maxim, organizatorul proiectului de artă în spațiul public Istvan Szakats ș.a.