Muzeul Etnografic al Transilvaniei, instituție publică de cultură care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Cluj, lansează astăzi expoziția virtuală de fotografii de arhivă „100 DE PORTRETE DE ȚĂRANI TRANSILVĂNENI”, care inaugurează programul de manifestări dedicate Centenarului Marii Uniri.
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, s-a bucurat de o largă participare țărănească, acest fapt istoric indiscutabil deosebind Transilvania de celelalte provincii românești. Doi mari oameni de cultură transilvăneni, Lucian Blaga și Liviu Rebreanu, au celebrat moștenirea culturală țărănească în Academia Română, prin discursurile de recepție intitulate „Elogiul satului românesc” (1937) și „Laudă țăranului român” (1940). Muzeul Etnografic al Transilvaniei, primul muzeu creat în Transilvania după Marea Unire, începe anul Centenarului Marii Uniri cu o expoziție virtuală de fotografii din arhiva instituției, care prezintă portrete de țărani ardeleni din perioada României Mari. 
Expoziția virtuală ”100 de portrete”, eveniment dedicat Centenarului, conține imagini surprinse de către specialiștii etnografi din cadrul muzeului (Romulus Vuia, Luiza Netoliczka, Teodor Onişor) și de către un colaborator englez al acesteia (Denis Galloway). Majoritatea imaginilor, cu câteva excepții, au fost realizate pe clișee de sticlă, în perioada 1910–1939, în diferite zone etnografice transilvănene și în Bucovina.
În general, fotografia etnografică încerca să surprindă complexitatea diferitelor fenomene culturale, motiv pentru care portretele aveau o pondere mai mică în cadrul colecțiilor din acest domeniu. În perioada realizării lor, imaginile prezentate aveau menirea să documenteze diferitele particularități fizionomice ale țăranilor, portul lor caracteristic – găteala capului, podoabele –, fotografia de hârtie având și un rol secundar, cel de a înlesni crearea unei legături personale între etnograf și subiectul cercetării. Distribuția zonală a imaginilor-portret nu este echilibrată: unele zone, cum ar fi zona Pădurenilor, Țara Hațegului, sunt mai bine reprezentate, altele mai puțin, iar din multe 
zone etnografice marcante nu dispunem de portrete. Deoarece găteala capului – de maxim interes pentru etnografi – era mult mai spectaculoasă și mai diversă la femei, arhiva noastră conține un număr mult mai mare de portrete feminine. În cadrul acestei serii există însă relativ puține portrete de fete, majoritatea imaginilor reprezentând femei căsătorite, de diferite vârste, unele fotografii surprinzând chiar momentul ritual al trecerii de la statutul de fată la cel de nevastă, prin prezentarea mireselor sau a nevestelor proaspăt „îmbrobodite”.
Deoarece gruparea imaginilor în funcție de anumite criterii ar fi fracționat întregul, am optat pentru prezentarea lor în ordinea intrării în arhivă, cu descrierea aferentă. Pentru a facilita identificarea provenienței fiecărei imagini, am indicat actuala apartenență administrativă. În cele câteva cazuri în care doar județul era specificat în arhivă, am menționat apartenența administrativă interbelică.
Imaginile prezentate păstrează și ne aduc aproape lumea surprinzător de bogată și de variată a portului tradițional, în special a pieptănăturii și gătelii capului. Elemente ca tipul de pieptănătură, neacoperirea sau modalitatea de acoperire a capului marcau localitatea, zona, starea civilă, statutul social, vârsta. Părul fetelor mari din Oaș, mai ales la ocazii rituale, formează o singură dantelă fină, pe când – la polul opus – părul fetelor din Drăguș (zona Făgăraș) este tăiat scurt, pe cap purtând o pălăriuță cochetă, ornamentată cu un „cicur”(ciucure) mare de lână colorată. Coafura cu „chică” peste fruntea fetelor, răspândită pe un areal mai mare, surprinsă în fotografiile realizate în Țara Hațegului, diferă total de pieptănătura „cu coarne” a nevestelor din aceeași zonă. Acestea din urmă au părul de pe creștet împărțit 
cu o cărare la mijloc, răsucit în șuvițe subțiri, „sucituri” – am numărat și câte 20 de sucituri pe fiecare parte a feței – care coboară spre ceafă unde sunt strânse în conci. Dacă coafura nevestelor din Hațeg ne impresionează prin finețe și migală, pieptănătura „cu pleteri” a momârlancelor măritate ne surprinde prin robustețea cozilor groase, amplificate cu „vițe” de lână, încolăcite în jurul urechilor. Forma cocului, structura, decorul cepselor constituie marcă identitară zonală. O funcție asemănătoare aveau și acoperitoarele de cap, care ilustrau în plus – prin calitatea sau proveniența materialului – și diferențele de avere și poziție socială între purtătoarele din aceeași zonă. Statusul social era subliniat în cazul femeilor și prin prezența sau absența salbelor, zgărzilor, pieselor de aur sau argint.
Rămase anonime, dar rezistând timpului grație întâlnirii providențiale cu cercetători marcați de empatie, persoanele care ne privesc în ochi ne emoționează astăzi prin forța cu care transmit valorile și simbolurile unei lumi de păstrători ai tradițiilor și moștenirii noastre culturale.
Expoziția poate fi vizionată prin accesarea linkului: http://www.muzeul-etnografic.
